ZIUA NAȚIONALĂ A CULTURII ȘI MIHAI EMINESCU LA VIENA

Data de 15 ianuarie a fost aleasă ca zi a Culturii Naționale, conform Legii Nr.238 din 7 decembrie 2010, nu întâmplător, ea este data nașterii poetului național al românilor, prozatorul, dramaturgul, ziaristul și gânditorul Mihai Eminescu (1850-1889). Ziua Națională a Culturii reprezintă nu numai o zi în care celebrăm ”Luceafărul” poeziei românești, dar și o zi de reflecție asupra culturii române și a proiectelor culturale ce vădesc un interes național.

De ce 15 ianuarie, ziua lui Mihai Eminescu, a fost aleasă ca zi a Culturii Naționale? Răspunsuri la această întrebare se pot găsi multe, dar cel mai important răspuns este: Eminescu  este cel care ne-a fascinat prin opera sa indiferent de vârstă, grad de cultură și care este socotit ca fiind poetul nepereche al tuturor timpurilor și a cărui operă învinge timpul.

                     Mihai Eminescu student la Viena.

Perioada vieneză a fost una din cele mai frumoase din viața lui Mihai Eminescu. Viena era pentru Eminescu o amplificare a Cernăuților, cu deosebirea că în locul unei societăți germanizate adusă din toate părțile imperiului, aici avea de-a face cu o Germanie autentică și amabilă. Prutul se transformase în Dunăre și Volksgartenul în Prater, dar în afară de palate, muzee, biblioteci, de viața de mare metropolă, dăinuia aceeași burghezie de tip austriac, civilizată și simplă, care trebuie să-i fi apărut lui Eminescu așa de îndepărtată de mizeria pretențioasă și orientală a Bucureștilor. În această perioadă (1869-1872), la Viena, a întâlnit mulți colegi din țară, dar s-a împrietenit și a legat trainice prietenii cu colegii de facultate, pictori, scriitori… pe care i-a întâlnit în societatea oamenilor de cultură vienezi. Documentele care fac dovada prezenței tânărului Mihai Eminescu la Viena sunt fișele matricole pe care el și-a pus semnătura. Mihai Eminescu a fost îndemnat de tatăl său, Gheorghe Eminovici, și de fratele mai mare Șerban, să abandonaze teatrul unde funcționa ca sufleor și să se îndrepte spre filosofie. Fire nestatornică, dar și o fire care nu dorea să-și ruineze familia, Eminescu cedează cu greu în fața hotărârii tatălui său. Acesta îi promite să-i dea 18 galbeni pe lună pentru întreținerea la studii. Iată ce spune Mihai Eminescu despre gestul tatălui său: ”Această trăsătură de caracter, care a aflat-o în urmă de la niște rude comunicative, l-au mișcat pe bătrânul meu foarte mult, căci oarecare nobletă de inimă nu i-am putut niciodată disputa, și el a voit să-mi dea pentru abnegația mea o satisfacție în înțelesul splendid, trimițându-mă în străinătate pentru câțiva ani. Îmi pare rău c-am primit oferta lui, căci sunt o greutate pentru el, și pentru familie”. (G. Călinescu-Viața lui Mihai Eminescu). În toamna anului 1869, cam prin septembrie, Mihai Eminescu pornește spre Viena părăsind scena teatrului și scaunul de sufleor. La Viena cunoaște o altă viață încărcată de o energie cum nu a întâlnit la București. Aici studiau foarte mulți români din toate provinciile: Transilvania, Banat, Moldova de Sus; pe unii îi cunoștea din țară, pe alții i-a cunoscut și a legat prietenie cu ei. Eminescu frecventează Universitatea numai ca auditor, din motivul că documentele sale nu erau complete, ele neconținând nici un document care să ateste bacalaureatul. În semestrul 1869-1870 și în semestrul 1871-1872, Eminescu participă la cursuri numai câte o jumătate de an. Materiile alese de Eminescu reprezentau, fără îndoială, un program minim de examene, pe care avea de gând să le dea atunci când și-ar fi pus la punct situația școlară. Tânărul student merge însă și la alte cursuri la care-l mâna un program ieșit din necesitățile interne și participă cu mai multă plăcere la acesta din urmă decât la acelea la care era înscris. Colegii îi întâlneau la prelegerile lui Lorenz Stein, profesor de filosofia dreptului, economie politică, stiințe financiare și administrative, la cursul de drept internațional al lui Louis Neumann și chiar prelegeri despre medicină. Asista la cursurile de medicină legală ale lui Gotscher, unde urmărea fascinat și cu interes disecțiile de cadavre bărbătești și femeești. La cursuri profesorul îi explica amănunțit orice organ de la creier până la tălpi. Eminescu era prezent și la cursurile de limbi romanice și nu este exclus să-l fi urmat și pe acela de gramatică. Preocupările lui Eminescu erau legate de lectura cărților cumpărate de la anticari sau împrumutate de la prieteni și colegi sau de la Biblioteca Universității, dar  el era preocupat și de cultura științifică, care l-a urmărit de aici înainte toată viața și însemnările de fizică, de mecanică, care-i umpleau manuscrisele sale. El era nelipsit de la reprezentațiile de la teatru și operă mai ales când se jucau piese clasice, ex.: Regele Lear de Shakespeare. Comediile îl făceau să râdă până la lacrimi. Mihai Eminescu frecventa și muzeele și galeriile de artă unde, cu catalogul în mână cerceta, în amanunt toate exponatele. În cercurile studențești Eminescu era foarte iubit, ba chiar era căutat de străini pentru originalitatea sa. Locurile de întâlnire ale studenților erau în afara Universității, în propiile locuințe, restaurante și cafenele. Unul din aceste locuri de întâlnire este cafaneaua ”Troidl” , pe Wollzeile, unde erau primiți chiar dacă nu aveau cu ce să plătească consumația sau erau trecuți pe condica datornicilor. Aici Eminescu citea reviste și se întâlnea cu foarte mulți prieteni, deși era foarte rezervat, preferând pe cei bătrâni care își plăteau consumația cum ar fi: Toncu, Burla, Onesim, Slavici, Samoil, Arcadie Isopescu, Moisil și alții. Iacob Negruzzi, redactorul-șef la ”Convorbiri literare”, în drumul său la băi în Austria, se oprește la Viena unde îl caută pe tânărul student Mihai Eminescu pe care nu-l întâlnise niciodată. Îi cunoștea doar cele două poezii: ”Venere și Madonă” și ”Epigonii”, pe care Eminescu le trimisese la revista ”Convorbirii literare”. Aceste poezii Negruzzi le-a prezentat în cadrul „junimii”, unde Maiorescu le-a citit  și a fost încântat. Alături de Pogor, Maiorescu își exprimă părerea că vede în tânărul poet un adevărat talent. Iacob Negruzzi, mergând în cafeneaua ”Troidl”, frecventată de studenții români, ia loc la o masă și-l caută din priviri pe tânărul poet. La un moment dat acesta intră pe ușă atrăgând atenția lui Iacob Negruzzi, care îl întâmpină fiind sigur că acesta este Eminescu. ”Ajuns în Viena, mă dusei la cafeneaua ”Troidil” din Wollzeile, unde știam că este locul de adunare al studenților români și mă așezai la o masă deoparte, lângă o fereastră, de unde, fără a fi băgat de seamă, puteam observa pe toți tinerii ce vorbeau între dânșii românește. Erau mulți adunați în ziua aceea , unii păreau mai inteligenți, alții mai puțin, dar toate figurile aveau expresiuni comune, încât îmi zisei că Eminescu nu poate să fie printre dânșii. Deodată se deschise ușa și văd intrând un tânăr slab, palid, cu ochii vii și visători totodată, cu părul negru, lung ce i se cobora aproape până la umeri, cu un zâmbet blând și melencolic, cu fruntea înaltă și inteligentă, îmbrăcat în haine negre, vechi și cam roase. Cum l-am văzut, am avut convingerea că acesta este Eminescu și fără un moment de îndoială m-am sculat de pe scaun, am mers spre dânsul și întinzându-i mâna, i-am zis:

– Bună ziua, domnule Eminescu! Tânărul îmi dădu mâna și, privindu-mă cu surprindere:

– Nu vă cunosc, răspunse el cu un zâmbet blând.

– Vedeți ce deosebire între noi, eu v-am cunoscut  îndată.

– Poate nu sunteți din Viena ?

– Nu.

– După vorbă sunteți din Moldova… poate din Iași ?

– Chiar de acolo.

– Poate sunteți domnul…Iacob Negruzzi ? zice el cu sfială.

– Chiar el.

– Vedeți că și eu v-am cunoscut.” (G. Călinescu –Viața lui Mihai Eminescu)

Viața de student la Viena a lui Mihai Eminescu nu a fost lipsită de necazuri și suferință. Lipsa banilor care îi soseau de cele mai multe ori cu întârziere îl făceau pe tânărul student să recurgă la împrumuturi la colegi sau la cafenea. Când primea de acasă stipendiul de 18-20 galbeni, își achita datoriile, iar cu ce-i mai rămânea își făcea provizii de cafea, tutun și își mai cumpăra de la anticariat câte o carte. În aceste răstimpuri de criză Eminescu umbla cu fața îngândurată și sinistră, nervos și necomunicativ, căutând cu împrumut pe la prieteni câte o pituță (10 creițari). Când soseau banii devenea iarăși vesel și comunicativ. Aceste fericiri însă durau foarte puțin și lipsurile începeau din nou. În iarna anului 1872 el se îmbolnăvește de gălbenare, iar lipsa banilor îi face viața din ce în ce mai grea. În acest timp este îngrijit de studenții de la medicină, colegi de ai lui. Cam prin februarie reușește să se mai înfiripe și să părăsească starea de izolare pe care și-o impusese. ”Astăzi (10 februarie 1872), ies pentru prima oară din casă după o troahnă îndelungată și o desăvârșită lipsă de apetit, care-a ținut mai douăzeci de zile. Înainte de două zile am început a avea apetit mai bun, și acum reintru în obiceiurile de mai înainte de boală. Mă simt mai tare, și gălbineala e ca și dispărută de pe piele și din față, numai albul ochilor se mai vede”. În primăvara anului 1872, Veronica Micle a venit la Viena la un consult medical. Pentru a ajunge cât mai repede pe urma lui Eminescu, s-a cazat la pensiunea Lowenbach, unde locuise și poetul o vreme. Deși părerile sunt diferite despre prima întâlnire a lui Eminescu cu Veronica, mai multe amănunte fac credibilă varianta unei prime întâlniri a celor doi la Viena. Dintr-o scrisoare a Veronicăi către Eminescu din 20 august 1879 reiese că aceasta a fost prima întâlnire. ”Cunoscându-te la Viena, modestia și mai ales darul de a povesti vesele întâmplări din viața marilor gânditori m-a făcut să-ți port respect. Șase luni, cât am stat în capitala austriacă, mi s-au părut șase zile. Îți aduci aminte când te-am cunoscut pentru întâia oară la doamna Lowenbach, gazda mea.” Cezar Petrescu, în ”Romanul lui Eminescu”, face descrierea întâlnirii dintre cei doi Eminescu și Veronica Micle: ”Mă recomand Micle…Veronica Micle… întinzându-i înalt mâna și lăsându-și-o înfoirată de atingere buzelor, femeia izbucnește în murmur tresăltat de râs. A fost vibrația unui gingaș clopoțel de cleștar. Alintare poate. Poate numai iluzia că astfel ascunde neastâmpărul unei lungi și arzătoare așteptări. Pe sub gene, privirea-i fugea de ochii lui noptoși. Tot așa! Alintare poate. Poate numai teama să privească în două genune atât de adânci. Își înclinase pe-un umăr capul mic, oval feciorelnic, gâtul rotund și plin, dar încă prea delicat pentru povara pieptănăturii înalte: întreită, înspicată cunună bălaie.Vârful botinei abia mijit din potirul rochiei albastre frământa mărunt covorul albastru cu foșnet de atlas înaintase până la clavir. S-a rezemat cu o mână de capacul luciu, cealaltă mână a dus-o la sânul palpitând viu, apăsându-și zvâcnirile inimii sub corsetul elastic. Rochia albastră cu jocuri de apă a fost înadins aleasă după seninul ochilor mari, puțin cam depărtați, puțin cam oblici, dar ce încântător irizați cu fire aurii ca ochii de pisică! Atât a gândit el ? Și nu s-a mai întrebat de unde atunci tapetul acela al salonului străin, de unde covorul albastru, de unde catifeaua albastră a scumpelor fotolii, care desăvârșeau o armonie așa deplină. Și nu s-a mai întrebat de ce râde? Îi ajungea melodica dezmierdare a zurgălăului de cleștar în auz. I-a vorbit ea, privindu-l, în sfârșit, drept serioasă deodată:

– Mai era nevoie de un nume? De-o banală recomandare?… Te-aș fi recunoscut dintr-o mie, domnule Mihai Eminescu. Nu era greu pentru o cetitoare care poartă nedespărțită cu dânsa, până aici, fascicolele din ”Convorbiri literare”, cu versurile și cu proza domnului Mihai Eminescu… Știu! O femeie nu s-ar cuveni să spună aceasta. E permis însă unei cetitoare… El a întors ochii stânjenit spre fereastră. Afară ningea. Feerica legănare de fulgi. O zi ca pentru asemenea întâlnire, scăldată în argintie lumină de nea.

– Doamna Micle…Veronica Micle….”

În timpul cât a stat Veronica Micle la Viena (șase luni), Eminescu a călăuzit-o prin metropola danubiană, cunoscând astfel femeia însăși în idealitatea ei. Eminescu, slăbit de boală și lipsuri, părăsește Viena probabil către vară, întorcându-se în țară, căutând sprijin la ”Junimea” pentru a-și rezolva situația școlară rămasă fără soluții.

Gigica Ivonette Peptănaru

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *