24 IANUARIE – MICA UNIRE

                      Sunt momente, în decursul istoriei, în care popoarele trebuie să-și afirme personalitatea, voința de a trăi liber, capacitatea de a contribui, creator și eficient, la sporirea patrimoniului și civilizației umane. Pentru români, anul 1859 a reprezentat un asemenea moment. Poporul român s-a constituit, s-a dezvoltat și s-a afirmat în condiții deosebit de grele, manifestând o vitalitate ce are puține precedente în istoria universală. Nu fără temei, existența sa , în mijlocul adversităților istoriei, a fost apreciată drept un adevărat miracol. Trăind separat în entități politice distincte, reflex al fărâmițării feudale și al stăpânirii străine, el, statul, s-a dezvoltat totuși organic și uimitor pe teritoriul vechii Dacii. În noile condiții de dezvoltare ale secolului al-XIX-lea, națiunea română, constituită și posedând atributele esențiale, s-a afirmat puternic, manifestându-și cu fermitate hotărârea de a-și câștiga libertatea socială, unitatea și independența națională. Revoluția din 1848 , unitară în program și manifestare, a dat expresie acestor năzuințe. În fiecare an, la 24 ianuarie, românii sărbătoresc Unirea Principatelor Române, înfăptuită în anul 1859 – numită și ”Mica Unire”, realizată sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Aceasta a fost un act de voință a celor două principate românești, Moldova și Țara Românească, reprezentând prima etapă în crearea statului unitar român modern, fiind apoi continuată și desăvârșită la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia, de aceea anul acesta –  2018 – sărbătorim Centenarul Unirii.

                        Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza la 5 ianuarie 1859 în Moldova, ” făcută într-o manieră atât de singulară, fără nici o presiune din afară, a surprins și a derutat complet”, Poarta și pe diplomații străini acreditați la Constantinopol, iar dubla alegere, săvârșită la 24 ianuarie 1859, a aruncat Poarta și diplomația în stupoare. Recunoașterea dublei alegeri a lui Cuza a deschis o nouă etapă în istoria României, în cadrul căreia conducătorii noului stat au acționat cu fermitate pentru înfăptuirea unificării sale pe plan politico-administrativ. Unirea celor două Principate a fost un proces care a început în anul 1848, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări. În anul 1848 s-a realizat unitatea Vamală între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturza, respectiv Gheorghe Bibescu. La 22 mai 1858, la Paris, s-au deschis lucrările Conferinței căreia îi revenea sarcina de a elabora o Convenție privind organizarea definitivă a Principatelor. Problema Principatelor a fost pusă în cadrul Congresului de contele Alexandre Walewski, președintele reuniunii și reprezentant al Franței. După lungi dezbateri, contele Walewski a propus unirea Principatelor. Reprezentanții puterilor garante ”Unioniști” și-au dat acordul, iar cei ai Porții și ai Imperiului Habsburgic s-au opus. În august 1858, Conferința și-a încheiat lucrările, semnându-se numita Convenție de la Paris, care stabilea viitorul statut al Principatelor din punct de vedere politic, social și administrativ. Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei la 5 ianuarie și respectiv al Țării Românești la 24 ianuarie, a nemulțumit Austria și Imperiul Otoman, care amenița cu ocupația, tânăra democrație română făcând eforturi foarte mari pentru a contracara aceste acțiuni. Unirea, deziderat al națiunii, trebuia realizată, însă fără a provoca ingerințe externe, mai ales că nici una dintre puteri nu era dispusă a risca pentru a ajuta la împlinirea ”visului de aur” al poporului român. Unirea înseamnă totodată noi reforme, cum ar fi  modernizarea unor vechi instituții sau crearea de altele noi, indispensabile pentru dezvoltarea societății românești. De acum trebuia creată o nouă societate. Problemele care trebuia repede rezolvate, ca fiind primordiale, erau: finanțele publice, datoria publică, moneda națională și organizarea creditorului. Ca principală problemă, a fost necesară rezolvarea finanțelor publice. Iată ce spune despre aceasta Mihail Kogălniceanu, la numai câteva zile după unire: ”Fără bani nu vom putea face nimic, nedând bani dovedim că nu avem curajul a face nimic, că tot patriotismul nostru se mărginește în dorințe numai”. Problema finanțelor publice a dominat toată epoca lui Cuza. Noul stat avea nevoie de resurse apreciabile față de cele din trecut, atât pentru  a asigura administrația curentă în continuă dezvoltare, cât și pentru a finanța reformele și noile creații absolut indispensabile modernizării noului stat format. Datoria publică a fost o altă problemă importantă, motiv pentru care Cuza a recurs la diferite tipuri de împrumuturi interne sau externe. Un lucru era de știut: ca marile reforme nu puteau fi finanțate cu resursele din bugetele ordinare. Trebuia găsită o formă, așa cum au făcut și alte state, de a folosi resurse extraordinare – acestea erau împrumuturile publice. Problema monetară putea fi rezolvată prin instituirea unui sistem monetar național, dar care nu a fost realizat decât după căderea lui Cuza, în 1867. Totuși, în timpul domniei lui Cuza, se bat primele monede, denumirea lor propusă de domnitor urmând să fie ”român”. Un „român” ar fi cântărit 5 grame de argint și ar fi fost împărțit în 100 de ”sutimi” ca monedă divizionară. Ion Heliade Rădulescu a propus numele de ”romanat”, după modelul bizantin. Proiectul nu a putut fi însă realizat. La 1860, s-a bătut totuși o monedă de bronz de 5 parale, dar care nu a intrat în circulație. În 1864 s-a reluat ideea și s-au bătut câteva monede de probă, a căror valoare era de 5 sutimi și care aveau pe revers efigia domnitorului și înscripția Alexandru Ioan I. Nici acestea nu au fost puse în circulație vreodată.

                       Alte principale reforme și legi susținute de domnitorul Principatelor Române în afara reformei fiscale au fost: Secularizarea averilor mănăstirești; Reforma agrară; Legea contabilității; Legea consiliilor județene; Codul penal și Codul civil; Legea instituțiilor publice; Crearea Consiliului de Stat; De asemenea, Cuza a înființat Școala Națională de Arte Frumoase, Universitatea de la Iași și Universitatea de la  București; A inaugurat Școala de Medicină Veterinară; A creat Casa de Economii și Consemnațiuni (CEC)… și multe altele. Practic, nu a existat niciun domeniu de activitate economică, social-politică, culturală, administrativă sau militară din țară în care Cuza să nu fi adus îmbunătățiri, necesare de altfel la acea vreme pentru modernizarea statului. Nicolae Iorga, la câteva decenii distanță de la moartea lui Alexandru Ioan Cuza, spunea despre domnitor că semnifică Unirea și Construcția de stat a României Moderne. În același sens, sentimentul popular exprimat de Vasile Alecsandri este la fel de relevant: ”Cât or fi români pe lume, Cât va fi pe  cer un soare, A lui Cuza mare nume, Să fiți siguri că nu moare”. Astăzi, nimeni nu ar trebui să se mai îndoiască că cel care și-a pus sigiliul pe Unirea Principatelor, reforma agrară, secularizarea averilor mănăstirești, lărgirea dreptului de vot, etc., este unul dintre marii ctitori ai României Moderne și istoria acestuia va rămâne veșnică. Mihail Kogălniceanu face o reflecție asupra celui ce a fost Cuza: ” Nu este în lumea asta totul deșertăciune, rămâne ceva statornic; rămân faptele mari  care sunt nepieritoare ”. Fostul premier din epoca reformelor a evocat, cu prilejul înmormântării, personalitatea impunătoare a defunctului, în care vedea simbolizată însăși ”Renașterea României”, apreciind că ” nu greșalele lui l-au răsturnat, ci faptele mari”, și că atâta timp ”cât va avea țara aceasta o istorie, cea mai frumoasă pagină va fi aceea a lui Alexandru Ioan I”.

PEPTĂNARU GIGICA IVONETTE

”CUFĂRUL CU AMINTIRI – O POVESTE NESPUSĂ ESTE O POVESTE PIERDUTĂ”

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *