BARBU ȘTEFĂNESCU DELAVRANCEA (11 aprilie 1858-29 aprilie 1918)

În mahalaua Delea-Nouă, din bariera Vergului, București, a venit pe lume, la 11 aprilie 1858 mezinul unei familii modeste, Barbu Ștefănescu Delavrancea, acesta fiind cel de al noulea copil. Tatăl Ștefan Tudorică Albu, cunoscut ca Ștefan ”căruță-goală”, era descendent din familia unor ciobani vrânceni, devenit cărutas de grâne pe traseul București-Giurgiu, el fiind și starostele căruțașilor din barieră. Tatăl lui Delavrancea fost împroprietărit la Sohatu-Ilfov, ca urmare a legii rurale elaborate de Cuza-Vodă și Mihail Kogălniceanu: ”Eu nu pot să uit că sunt copilul țăranului clăcaș împroprietărit la `64… străbunicii mei se pierd în hausul iobagilor, suferind cu ceilalți țărani deopotrivă și lipsa și foamea și năvălirile…”. Mama lui Barbu, Iona (Ana sau Ioana), ” fiica văduvei Stana din Postăvari, sat locuit de clăcași, de pe moșia lui Filipescu”. Bariera Vergului, botezată de fostul regim ” Piața Muncii” se află la intersecția Șoselii Mihai Bravu cu Bulevardul Basarabia, Calea Călărașilor și Bulevardul Decebal, a fost mereu un reper al Bucureștiului. Atestată documentar în 1777, își datorează numele boierului Vergu Vartolomei, de la curtea lui Constantin Brâncoveanu. Cartierul a apărut în prelungirea uzinelor Malaxa, terenurile fiind adesea cumpărate de patron și date muncitorilor pentru ași ridica case în apropierea locului de muncă Aici odată ,erau plantații de vie și grădini de zarzavat. Drumul principal duce la Plătărești și Oltenița, iar aici țăranii și orășenii de la marginea orașului, mahalagii,grădinarii bulgari veneau la Bariera Vergului, cu legume, lapte și brânză. În această mahala își petrece copilăria Barbu Ștefănescu Delavrancea în tovărășia tatălui său, care se pare că i-a insuflat dragostea de a scrie povești despre viață și întâmplări petrecute și auzite. Părinții il dau la școală să învețe slovele cu diaconul Ion Pestreanu de la Biserica Sfântul Gheorghe Nou. În clasa a II-a se înscrie la Școala de Băieți Nr.4, aici având învățător pe Spirache Danilescu, după care în anul următor merge la Școala Domnească pentru clasele a III-a și a IV-a. Studiază cu învățătorii E.Becarian și Ion Vucitescu. După cele patru clase primare, Barbu este înscris ca bursier la Liceul Sf. Sava. Între 1876-1877 apar primele încercări literare. Din 1877 devine student la Facultatea de Drept. După 1878 începe să publice versuri în ziarul ”România Liberă” și își mai publică și primul volum, placheta de poezii Poiana lungă, pe care o semnează doar cu numele de Barbu. În 1882, Barbu Ștefănescu Delavrancea își obține examenul de licență la Facultatea de Drept din București, cu teza de licență în drept ”Pedeapsa, natura și însușirile ei, pe care o publică în același an și pe care o semnează Bargu G. Ștefănescu. Gheorghe este bunicul dinspre partea tatălui. Prozator și dramaturg, gazetar și orator, cu vocația perceperii evenimentelor politice și culturale în cele mai profunde sensuri ale acestora, lansat în politică, ajunge în 1899 primar al Bucureștiului. Rămâne în literatură cunoscut mai înainte de toate prin Hagi-Tudose și prin trilogia dramatică moldovenească. La 12 mai 1912, este recompensat pentru întreaga sa activitate de prozator și dramaturg, scriitorul fiind ales membru al Academiei Române. Delavrancea a contribuit, prin scrierile sale, la dezvoltarea nuvelisticii și dramaturgiei românești, pe atunci la începuturile ei. Proza lui Delavrancea este variată, ea cuprinde povestiri, precum cele din ciclul ”Odinioară”, în care se narează întâmplări din trecut sau se prelucrează motive folclorice, precum ”Neghiniță”, ”Povești”, ”Departe, departe”, schițe precum ”Bunicul”, ”Bunica”, ”Sorcova”, în care sunt descrise scene din copilărie. Un mare înteres prezintă nuvelele lui Barbu Ștefănescu Delavrancea. În literatura română, Delavrancea este cel mai cunoscut pentru trilogia sa istorică: ”Apus de soare” (1909), ”Viforul” (1910), ”Luceafărul” (1910), cea din urmă scriere fiind plină de un suflu romantic. Ca politician, Delavrancea s-a remarcat prin mai multe demnități: Primar al Bucureștiului (1899), Ministru al Lucrarilor Publice (29 decembrie1910 – 27 martie 1912), Ministru al Industriilor și Comerțului (din 10 iulie 1917), deputat. La 29 aprilie 1918, scriitorul moare la Iași și este înmormântat la Cimitirul ”Eternitatea”.
Gigica Ivonette Peptănaru

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *