ION LUCA CARAGIALE

                              Ion Luca Caragiale s-a născut în satul Haimanale (astăzi I.L. Caragiale), din apropierea orașului Ploiești, județul Dâmbovița, în zorii zilei de 30 ianuarie 1852, după unii autori de biogarafii, iar după Wikipedia s-a născut pe 1 februarie 1852. Fiu al lui Luca Ștefan Caragiale și al Ecaterinei, familie cu tradiții în domeniul dramaturgiei și actoriei, tatăl a fost actor, apoi administrator al averii Mănăstirii Mărgineni, după care avocat. Tatăl său exercită profesia de avocat la Ploiești, unde se stabilește cu familia. Aici începe I.L. Caragiale a învăța primele slove cu dascălul Haralambie de la biserica Sfântul Gheorghe. Urmează apoi, între anii 1860-1864, cursurile la Școala Domnească din Ploiești, unde la limba română îl are ca dascăl pe Basiliu Drăgoșescu, despre care Caragiale spune: ”În trei ani m-a învățat, cu litere străbune, limba românească câtă o știu până în ziua de azi, că mai mult după el, nici n-am mai avut unde învăța.” Studiază în particular trei ani la gimnaziul ”Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești. Între 1868-1870 se înscrie la Conservatorul din București, la clasa de ”declamație și mimică” a unchiului său Costache Caragiale, aici îl cunoaște pe Mihail Eminescu, care era sufleor în trupa lui Pascaly. I.L. Caragiale este  cunoscut de toată lumea ca dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, ziarist și comentator politic.    

                              Primele încercări literare ale lui Caragiale au fost publicate în revista ”Ghimpele”, unde a semnat cu pseudonimul ”Car și Pelicar”, cu numele său semnând pentru prima dată în ”Revista contemporană”, unde publică poemul ”Versuri”. I.L.Caragiale este considerat ca fiind cel mai mare dramaturg român al vremii. Nicolae Iorga îl descrie ca pe un artist complex cu priză la popor: ”Geniul lui era unul din punctele nediscutate ale crezului național. Și tot dreptul pe care-l arunca el admiratorilor săi n-ajungea ca să știrbească aureola. I se recunoștea (lucru rar pe lume) dreptul de a zice și a face oricui orice, de a jigni sentimentul public în orice formă, de a sta împotriva vremii sale, și când greșea ea, și când el era greșitul”. Această descriere se poate vede în creațiile sale dramatice: O noapte furtunoasă, Conul Leonida față cu reacțiunea, O scrisoare pierdută, D-ale carnavalului, Năpasta. Scriitorul și opera sa au fost, de la început, pe înțelesul și gustul publicului, care i-a acordat cu dragă inimă simpatia, admirația și aplauzele. Caragiale, în viață fiind, a fost o personalitate și în același timp o glorie cum nu a fost niciunul din scriitorii contemporani lui. S-ar putea spune, fără exagerare, de Caragiale, că a fost idolul publicului nostru, un idol familiar, de-a cărui operă și făptură se putea apropia fără riscul unei emoții zdrobitoare, fără teamă. Caragiale a fost înțeles de la început de public, fiindcă ceea ce spunea el era ceea ce cerea publicul, spunea tot, categoric, neeconomisind nici o rezervă și neascunzând  adevărul.

                               Puțini sunt aceea ce cunosc partea grea și nedreaptă a vieții acestui titan al dramaturgiei românești. Acuzat pe nedrept de plagiat, Caragiale este târât într-un proces greu, cunoscut ca ”procesul Caion”, unde a fost apărat de Barbu Ștefănescu de la Vrancea. O altă umilință la care a fost supus scriitorul și care l-a făcut să-și schimbe viața, nemulțumit de modul în care a fost tratat prin refuzul de a-i fi  premiate operele în cadrul academiei, în 1905, îl face să părăsească România și se stabilească în Germania, la Berlin. Nu este un exil prea ușor pentru Caragiale, care este departe de scena și coloboratorii lui. Este posibil ca această depărtare să îi fi acutizat suferința ce a dus până la urmă la decesul prematur. Se stinge din viață în zorii zilei de 9 iunie 1912, în urma unui atac de cord, în locuința sa de la Schonenberg-Berlin. Nicolae Iorga face o scurtă descriere a ulțimei perioade din viața lui I.L. Caragiale: ”Natura s-a sfiit să scadă prin chinurile și slăbiciunile bolii, pe acel tânăr de șaizeci de ani, voinic, frumos, sigur, vesel – tot numai siguranță și energie – care era, pentru noii prieteni cari-l vedeau des, ca și pentru prietenii cei mai vechi, și poate nu din cei mai răi, I.L.Caragiale. L-a luat dintr-un singur gest, căruia el i s-a supus fără sfială. Trăia de ani de zile într-un exil de bunăvoie, pe care țara nu-l merita. Ea și cu dânsul neamul întreg, îi înconjurase icoana de o strălucită glorie.” Cele mai cunoscute opere ale lui I.L. Caragiale în care comicul este bine realizat, iar dramatismul, satira, sunt bine descrise, se joacă încă pe marile scene ale teatrelor noastre, ele fiind de actualitate.

Gigica Ivonette Peptănaru