Conflictul dintre Armenia şi Azerbaidjan şi pericolul radicalizării islamice

Acordul de încetare a focului
semnat la Moscova în prezenţa ministrului rus de externe Serghei Lavrov conţine
următoarele prevederi:

–       
Încetarea
focului, schimbul de prizonieri, ridicarea trupurilor persoanelor decedate;

–       
Negocieri
ulterioare între Armenia şi Azerbaidjan, prin mijlocirea Grupului de la Minsk
al OSCE;

–       
Păstrarea
formatului de negociere.

Potrivit acestui acord, Comitetul
Internaţional al Crucii Roşii va media încetarea focului în actuala etapă de
rezolvare a conflictului.

A fost oare implicarea
Federaţiei Ruse decisivă pentru soluţionarea acestui conflict, chiar şi temporar?
Ne amintim că în octombrie 2019 Federaţia Rusă s-a implicat pentru un acord de
încetare a focului în Kurdistanul sirian, după intervenţia trupelor militare
ale Turciei şi a reuşit să finalizeze acest demers. Problema este că, în cazul
conflictului armeano – azer, Turcia nu este parte a acordului încheiat la
Moscova şi, mai mult, este exclusă şi pe viitor prin prevederea potrivit căreia
formatul de negociere referitor la Nagorno – Karabakh nu va fi modificat prin
introducerea altor actori. Pe de altă parte, este greu de crezut că
Azerbaidjanul ar fi semnat acordul de încetare a focului dacă nu ar fi avut
acordul Turciei.

Federaţia Rusă s-a implicat în
rezolvarea acestui conflict preferând instrumentele diplomaţiei bilaterale şi
nu formatul multilateral. Prima încercare de detensionare a situaţiei a fost
încercarea Grupului de la Minsk (Federaţia Rusă, Franţa, SUA) al OSCE de a-i
aduce pe liderii azeri şi armeni la Geneva pentru negocieri. Ministrul de
externe azer a acceptat şi s-a deplasat la Geneva dar ministrul de externe armean
a refuzat oferta, declarând că nu se pot organiza negocieri de pace câtă vreme conflictul
militar este în plină desfăşurare. Armenia şi Federaţia Rusă au avut aşadar o
poziţie comună care pînă la urmă a avut câştig de cauză: mai întîi acord de
încetare a focului, apoi eventuale negocieri. Franţa s-a pliat pe poziţia
comună armeano – rusă, fiind un susţinător declarat al Armeniei. SUA nu a dorit
de la bun început să se implice în acest conflict. Astfel, cei invitaţi la
discuţiile de la Geneva au acceptat implicit că formatul OSCE nu este potrivit
pentru ca ulterior în acordul de încetare a focului semnat la Moscova să fie
agreată ideea folosirii şi păstrării nealterate a acestui format.

Pentru a înţelege de unde a
reizbucnit acest conflict considerat multă vreme îngheţat, este util a face o
scurtă incursiune în evoluţia acestuia. Stalin a plasat enclava armeană sub
jurisdicţia Azerbaidjanului după ce regiunea Caucazului a fost cucerită de Armata
Roşie la începutul anilor 1920. Seminţele unui potenţial conflict au fost
sădite de pe atunci, în mod intenţionat, pentru a împiedica secesiunea
republicilor sovietice Armenia şi Azerbaidjan. Atunci cînd URSS a început să se
destrame, enclava armeană şi-a declarat unilateral independenţa, ceea ce a
generat un conflict care a durat pînă în 1994. Armenii au reuşit îndepărtarea
armatei azere din Nagorno – Karabakh, iar conflictul a rămas îngheţat pînă în
2016.

Ȋntre timp, poziţia
Azerbaidjanului a fost întărită prin alianţa cu Turcia, mai ales în timpul lui
Erdogan. Ankara şi Baku au relaţii culturale puternice, bazate pe moştenirea
comună turcică. Turcia a început să cumpere mai puţin gaz de la Gazprom şi mai
mult de la Socar. Turcia nu are relaţii diplomatice cu Armenia şi graniţa
dintre aceste două ţări este ermetic închisă din 1993, iar Ankara refuză să
recunoască genocidul armean. Pe de altă parte, Armenia a intensificat relaţiile
cu Federaţia Rusă: găzduieşte o bază militară rusă pe teritoriul său, face
parte din Uniunea Economică Eurasiatică, precum şi din Organizaţia Tratatului
Securităţii Colective care acoperă o bună parte din spaţiul ex-sovietic.
Potrivit acestui tratat, Federaţia Rusă ar fi intervenit militar imediat ce
Azerbaidjan ar fi atacat teritoriul Armeniei – este motivul pentru care
Azerbaidjan şi-a concentrat atacurile doar în enclava Nagorno – Karabakh.

Azerbaidjan a început ofensiva
militară în această enclavă datorită unor factori economici. Bogăţia şi forţa
sa se bazează pe petrol şi gaz, iar în contextul pandemiei existenţa acestor
resurse naturale nu mai este un avantaj atît de mare – nu se găsesc suficienţi
cumpărători pe pieţele internaţionale. Pentru a evita o discuţie legată de
evoluţia economiei, preşedintele azer Aliev a încercat să mute discuţia pe
palier politic, prin impunerea unui obiectiv în jurul căruia naţiunea să se
ralieze. Diferenţa între Armenia şi Azerbaidjan este că Armenia este o
democraţie, în timp ce Azerbaidajan este un stat autoritar, condus de un lider
despotic, Aliev. Absenţa democraţiei este un aspect comun al Turciei şi
Azerbaidjanului. Statele autoritare au avut întotdeauna tendinţa de a-şi
proiecta puterea în exterior, pentru a elimina orice posibilă rezistenţă în
interior. Turcia a început să fie extrem de agresivă pe plan internaţional în
ultima perioadă, prin implicarea în Siria, în Marea Mediterană în apele
teritoriale ale Ciprului, ori prin implicarea în criza refugiaţilor în sensul
încurajării ca aceştia să forţeze graniţa Uniunii Europene. Turcia a pornit
simultan mai multe crize internaţionale pentru a se afirma ca lider regional.
Nu este exclus ca ideea reîncălzirii conflictului din Nagorno – Karabakh să fi
fost a Turciei care nu ar fi putut altfel provoca Armenia şi Federaţia Rusă în
regiunea Caucazului. Singura modalitate pentru a-şi extinde influenţa în
această regiune a fost implicarea printr-un proxy – Azerbaidjan. Erdogan a
acuzat Armenia ca fiind cea mai mare ameninţare a păcii în regiune, iar
ministrul turc de externe Cavuşoglu a declarat că Turcia sprijină
Azerbaidjanul, deoarece Armenia este “ocupantul”. Pentru a întări relaţia
militară cu Azerbaidjanul, Turcia a s-a implicat în recrutarea de luptători
sirieni din provincia Idlib şi a dotat armata azeră cu drone care au mai fost
folosite în conflictele din Siria sau Libia. Franţa a fost foarte fermă în a
denunţa această implicare a Turciei în Nagorno – Karabakh.

Turcia a încercat să aplice
formula implicării sale în regiunile din vecinătatea sa pe care le consideră de
interes. Se pot face foarte multe paralele cu implicarea Turciei în Siria, mai
ales referitor la alianţa cu trupe para-militare apropiate de grupările
teroriste islamice. Regimul de la Damasc nu a acceptat această alianţă şi nici
Federaţia Rusă dar nu s-a putut opune eficient. Ȋn Nagorno – Karabakh alianţa a
fost mai complexă: Turcia – Azerbaidjan – grupări teroriste islamice. Totuşi
Turcia a acţionat cu multă precauţie în formarea acestei alianţe, din moment ce
un aliat strategic al Armeniei este Iranul care s-a arătat preocupat de conflictul
din Nagorno – Karabakh şi s-a oferit să medieze o soluţie de încetare a
acestuia.

Conflictul dintre Armenia şi
Azerbaidjan nu poate fi explicat exclusiv din perspectivă religioasă (creştini armeni
vs. musulmani azeri), deşi o asemenea componentă există. Azerbaidjanul
întreţine relaţii foarte bune cu Israelul şi cu Federaţia Rusă şi nu a fost
afectat până în prezent de o întărire a elementului islamic la nivelul identităţii
cetăţenilor. Pericolul este însă ca radicalizarea islamică, după modelul unor
state precum Irak sau Siria sau chiar Turcia, să înceapă să se manifeste.
Alianţa dintre un regim autoritar şi radicalismul islamic ar transforma
Azerbaidjanul într-un factor major de instabilitate în regiune.

Problema în acest moment este
că acordul de încetare a focului nu prevede şi retragerea trupelor azere şi a grupărilor
teroriste islamice din Nagorno – Karabakh. Va fi foarte dificil pentru Grupul
de la Minsk să obţină din partea Azerbaidjanului şi Turciei retragerea acestora.
Probabil acest aspect va fi discutat direct între Putin şi Erdogan, ca parte a
unui dialog care priveşte mai multe probleme ce interesează ambele ţări. Aliev,
Erdogan, Putin se pot înţelege foarte bine câtă vreme au în comun trăsătura de
lider autoritar. Armenia nu poate participa la aceste discuţii care îi privesc
destinul întrucît este o democraţie, condusă de lideri politici legitimaţi prin
alegeri libere. Armenia nu se poate baza decât pe relaţiile tradiţionale cu Federaţia
Rusă şi cu Franţa, precum şi pe puterea de convingere a diasporei sale.
Pericolul islamizării Nagorno – Karabakh este real, iar comunitatea
internaţională ar trebui să realizeze că Turcia şi Azerbaidjan încurajează
terorismul islamic pentru a-şi urmări propriile scopuri hegemonice. Orice
discuţie despre rezolvarea conflictului din Nagorno – Karabakh trebuie să
pornească de la extinderea mecanismelor democratice în regiune şi de la
pericolul radicalismului islamic. Vor reuşi oare democraţiile occidentale să
încurajeze în mod eficient democratizarea Caucazului de Sud şi transformarea
Turciei într-un sat fără ambiţii de expansiune în detrimentul democraţiilor in
vecinătatea sa? Deocamdată, această întrebare nu este nici măcar formulată ca
atare.