Editorial. Școala românească de ieri și de azi

Voi începe cu o deviză, o efigie-axiomă a regelui Carol I: ”școala este însuși viitorul țării.” Adevăr nedemonstrabil, care împreună cu Sănătatea constituie pilonii fundamentali ai existenței și propășirii unei națiuni.

Ce a fost ieri

Învățământul românesc de odinioară a fost unul ce a strălucit ca soarele sfânt de pe cer. De la acel Meșter Manole, pe numele său, Gheorghe Lazăr, ale cărui materiale de construcție pentru edificarea Catedralei Cunoașterii erau filosofia, istoria, fizica, matematica si teologia, printre altele, profesorul lui Gheorghe Poenaru (inventatorul stiloului) și al lui Theodor Pallady, trecând pe la armeanul Spiru Haret, cel mai mare reformator al școlii românești, fost ministru al Instrucțiunii Publice, breasla oamenilor catedrei a fost una de rară colecție.

Cu o reverență în fața unor ilustre nume, pe care nu le voi aminti, dar a căror contribuție capitală este recunoscută la nivel mondial, îl voi trece în revistă pe matematicianul Gheorghe Țițeica, membru al Academiei Române și al mai multor academii străine, autor al celebrei „Problema de cinci lei”, devenită teorema lui Țițeica, specialist în geometrie diferențială și cunoscut în lume pentru studiul rețelelor din spațiul cu “n” dimensiuni.

Dimitrie Pompeiu, matematicianul care a extins consacrata ateoremă a lui Cauchy, prin introducerea noțiunii de derivată areolară, devenită astfel cunoscuta Formulă Cauchy-Pompeiu. Opera lui este conținută în peste 150 de lucrări publicate. A fost și conducător de doctorat pentru nu mai puțin renumitul Grigore Moisil. Pompeiu a predat ca profesor la Universitățile din Iași, București și Cluj.

Pentru că l-am amintit, este mai mult decât notabil numele tulceanului Grigore Moisil, omul care a excelat în logica matematică și este considerat părintele informaticii românești, în urma inventării circuitelor electronice tristabile. Studii la Sorbona și o bursă Rockfeller pentru cercetare matematică la Roma. A lucrat atât pentru americani, cât și pentru sovietici, la corectarea unor traiectorii cosmice. Un hâtru jongleur al rarei substanțe de umor fin, ca și al unor savuroase anecdote.

Schimbări majore în învățământul românesc

Ce este azi

Sunt peste 30 de ani de când Zidul Berlinului s-a prăbușit peste noi. Cel puțin la nivelul Învățământului, și nu doar la el, suntem încă sub ruinele lui. Am devenit consecințe. “Beneficiind” în cea mai mare parte de timp de preocuparea sub nivelul labei de broască a atenției și grijii socialiștilor. Adică, cei ce n-au avut niciodată intenția deșteptării neamului prin școală. Deoarece un om instruit pune întrebări, de multe ori incomode, discerne (cogito ergo sum) și iese din cireada lesne de manipulat. Acea supărătoare marotă de 6% din PIB alocată Învățământului nu e decât broboada unei babe cu dinții de lână. Reformele succedate de către miniștrii de resort postdecembriști pot fi recompensate cu Zmeura de Aur pentru cea mai rușinoasă minciună acordată de Academia de Desene Animate de la Bolundwood, la toate secțiunile.

Este drept, există și strălucite rarități de școlari olimpici, însă meritul politicienilor cu mintea-n pribegie, promotori ai haosului multilateral dezvoltat (până și Universul are regulile lui de expansiune în timp și spațiu), constă în școlile moștenite, unele de pe când erau în circulație banii de lemn și o logistică în perfuzii.

Virtutea le aparține elevilor dotați nativ de divinitate, cu IQ-uri admirabile, muncii lor asidue în detrimentul unor copilării amputate și nu în ultimul rând antrenorilor acestora. Acelor cadre didactice idealiste, mai rare ca floarea de colț, pentru care pasiunea și satisfacția lucrului bine făcut le sunt stele călăuzitoare. Petre Țuțea zicea odată: “Profesorul se aseamănă cu un tâmplar care ia un lemn murdar din noroi, îl spală și face mobilă de lux.” Din nefericire, majoritatea îndrumătorilor de talente au intrat în ultima lor vacanță ori se află în preajma ei. Acești învățători și profesori sunt (au fost) arcurile ce au slobozit săgețile recunoașterii și a excelenței la nivel universal.

După părerea mea, poate că singura bilă albă cu nuanțe canin dalmațiene pe care o poate rostogoli regimul comunist este că se făcea carte. Petele cernite le regăsesc în cenzura de tip zevzec, prin care splendide opere ale unor celebrități naționale deveneau “necorespunzătoare” pentru nerozii conducători. Nu mai amintesc de concertele câmpenești de strângere a cocenilor sau țelinei. Tot pe acolo, istoria. O prefăcută știință. De la amintirea în rezumat a câtorva domnitori se trecea abrupt la 1921, anul apariției PCR. Evident cu eroii lui de smoală și pucioasă, sfârșind apoteotic cu Nicu’ Pelticu’, care era unica ghindă de aur a stejarului din Scornicești.

Așa cum afirmă nostalgicii contraindicați la gândire că în comunism nimeni n-a murit de foame, nici din pricina unei “cașpici” (n.red.- scatoalcă) sau un cot intercostal aplicate de către un dascăl unui școler cu mansarda precar mobilată, n-a sucombat. Câteva lucruri sunt probate demult. Anume, din bastonașele și cârjele viitoarelor litere depinde cât vor suferi la rubrica educație tinerii cu puf pe obraji. Vor scrie pluralul produselor galinacee “uouă”, “ooă” (așa cum am văzut afișat pe la diferite prăvălii), graffiti sau un nou și complex compendiu de astronomie.

Sincer, semne bune nu întrevăd acolo, la orizontul viitoarei cunoașteri. Firește nu-i includ aici pe cei puțini și prețioși care învață la Harvard, Princeton, Oxford, în această ordine pe podiumul celor mai bune universități din lume, nici pe cei ce lucrează sau vor performa la Silicon Valley, NASA, Area 51.

Știut este că prostia e contagioasă, în vreme ce deșteptăciunea nu se ia. Totul depinde de numărul de circumvoluțiuni, de abundența electrosinapselor, ca și de cantitatea de îngrăsământ natural propice dezvoltării culturii de pleurotus conținută de sfera susținută de gât.

Deocamdată, succes în noul an școlar! Atât aspiranților la cât pot, cât și candidei lor șefe de la Palatul Victoria. Ultima, chiar are nevoie. Din multe și varii motive.