Legătură cu frățiile autoflagelatoare de la pandemia de ciumă? Explicația DISTRUGERILOR de statui

Există însă un aspect al acestor demonstrații care ar trebui să îngrijoreze: furia iconoclastică. De exemplu, în Bristol, Anglia, protestatarii au distrus statuia lui Edward Colston (un comerciant de sclavi din secolul al XVIII-lea) și au aruncat-o în apă, fără ca poliția să intervină. Dacă cetățenii din Bristol ar fi vrut să înlăture statuia, ar fi trebuit să o facă în mod democratic și nu prin acte de vandalism care vor rămâne nepedepsite, potrivit lui Marco Gombacci, jurnalist și analist politic italian citat de Le Point. Tot în Marea Britanie, statuia lui Winston Churchill a fost acoperită cu inscripția „rasist”. Poate că autorii acestui masacru nu știau că Sir Winston a fost cel care a luptat și i-a învins pe Hitler și pe naziști, restabilind astfel libertatea în Europa. Libertatea care le permite azi să vandalizeze statui.

O psihodramă a urii de sine

Începutul unei asemenea furii s-a întâmplat, în Statele Unite, când a devenit “la modă” să se propună eliminarea statuilor lui Columb, vinovat de faptul că a declanșat exterminarea populațiilor locale. Sau a generalului Lee, comandantul șef al armatei sudistilor în timpul războiului civil american. Statuia lui Abraham Lincoln, cel care a abolit sclavia în 1863, a fost de asemenea vandalizată de oameni care probabil nu știau cine este.

Faptul că în timpul manifestațiilor în memoria lui George Floyd, mai multe statui au fost distruse sau vandalizate este văzut de către psihiatra Isabelle Barbéris –  lector principal la Universitatea din Paris (co-editor al unui articol despre „Noua cenzură” publicat în revista Cités nr. 82 – Presa universitară din Franța) într-un mod special. Și anume ca o psihodramă a urii de sine, în detrimentul complexității evenimentelor istorice.

Dar iată ce spune mai exact Isabelle Barbéris într-un interviu pe care l-a acordat publicației franceze Le Figaro. “Vandalismul și distrugerea statuilor sunt inevitabil controversate și sunt episoade clasice ale perioadelor de război și ale schimbărilor de regim. Gesturile distructive sunt cele care trezesc cea mai mare emoție, dar ele trebuie înțelese într-un context mai larg de recompunere a imaginarului: aceste statui al căror nume le uităm, pe care de multe ori nu le mai vedem și dintre care unele sunt abandonate, pot fi reîncărcate de sens politic. Statuile ne amintesc de natura fragilă a unității naționale.

Atunci cădem într-un folclor parodic revoluționar din care rămân doar violența și ignoranța și care evidențiază o dorință de a purifica trecutul. Distrugerea statuilor e acțiune care nu are nicio legătură nici cu justiția, nici cu anti-rasismul: , după cum a scris Victor Hugo”.

Isabelle Barbéris mai vorbește despre faptul că această regresie identitară a fost “dezvăluită în tot ridicolul său în timpul controverselor din jurul statuilor grecești de anul trecut. Radioul public din Franța a explicat atunci că albul sculpturilor antice este rezultatul a . Acest conspiraționism se regăsește în vandalizarea statuii lui Churchill. Acesta este rezultatul promovării ideologiei : conspirație, separatism prin culoarea pielii și, mai ales, falsificare”.

Este de fapt un mod de viață în Statele Unite!

“Imaginile sunt spectaculoase: distrugerile materiale, drapelele arse… Putem vedea acolo o formă de manifestare a urii de sine?” – a întrebat-o, printre altele, Le Figaro pe Isabelle Barbéris. Iată ce a răspuns, iar răspunsul ei este lung, dar merită citit.

“Cultura americană este îmbibata de psihoterapie de grup și de , practicate atât în ​​companii, cât și în universități, în scopul consolidării grupului. Această impregnare face posibilă înțelegerea psihodramei care ia forme de carnaval. Oameni care se rad pe cap, albi care spală și sărută picioarele negrilor, îngenuncheri, etc., care arată confuzia făcută între responsabilitate și vinovăție. Aș vorbi, așadar, despre un sentiment de vinovăție care a înflorit din două motive: autoflagelarea, când devine exhibiționista, este nu numai un gest narcisist, ci o formă perversă de putere: . Dificil, de altfel, să nu facem legătura, chiar și îndepărtată, cu frățiile autoflagelatoare care au început să apară odata cu pandemia de ciumă din secolul al XIV-lea… Apoi, înlocuirea principiului universalist al responsabilității prin acela biblic al vinovăției s-a unit cu ideea unui păcat originar istoric, care se transmite din generație în generație și, prin urmare, prin <rasă>.

Ceea ce nouă ni se pare o scenă de teatru este de fapt un mod de viață în Statele Unite. În universitățile americane, profesorii sunt nevoiți să urmeze cursuri care nouă, aici, încă ni se mai par suprarealiste. De exemplu <Evergreen’s class>, în care angajații de la facultăți, separați în funcție de culoarea pielii, sunt supuși unor scene rasiale degradante, la care se comportă ca niște zombi.

Dar fenomenul este ceva obișnuit. Cursurile și sunt adesea încredințate actorilor a căror meserie este să joace schițe rasiste stereotipice. Grila de evaluare încurajează publicul să reacționeze la jocul actorilor. Publicul vociferează cu reproș atunci când observă un comportament pe care i se cere să îl identifice ca fiind discriminator. Apoi, publicul aplaudă frenetic actorul în rolul de victimă.

Aceste scene există în toată societatea americană care pare să găsească o modalitate de reglementare astfel. Aceasta psihodramă la scara naturală, pe care Kafka o punea deja scenă în Marele său Teatru din Oklahoma, ajunge și în Europa. Ministrul de Interne din Franța a declarat că emoția trece peste regulile juridice. Prin urmare, psihodrama e mai importantă decât legea. Este un lucru alarmant…”.

Fără cuvinte.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *