NICHITA STĂNESCU (31 martie 1933 – 13 decembrie 1983)

La 31 martie 1933, a venit pe lume, la Ploiești, poetul Nichita Stănescu. Fiul lui Nicolae Hristea Stănescu, la origine după linia genealogică, provenea din țărani prahoveni veniți la oraș și deveniți cu timpul meșteșugari,comercianți. Bunicul Hristea Stănescu era specializat în producerea și comercializarea abalei- o țesătură groasă.
Mama poetului Tatiana Cereaciuchin de origine din Voronej, fiică a fizicianului și generalului rus Nikita Cereaciuchin, refugiați din Rusia și stabiliți în România. Părinții lui Nichita s-au cunoscut în orașul prahovean Ploiești unde se stabiliseră cu familiile, ei s-au căsătorit la 6 decembrie 1931. Nichita este primul fiu al familiei și va purta emblematic prenumele ambilor bunici, Nichita și Hristea Stănescu. Nichita Stănescu studiază între 1944-1952 la Liceul ”Sființii Petru și Pavel” din Ploiești, iar cursurile universității le urmează la Facultatea de Filosofie a Universității din București.
În anul 1952 se căsătorește cu Magdalena Petrașcu, mariajul lor nu rezistă mai mult de un an. Se recăsătorește în anul 1962 cu poeta și eseista Doina Ciurea. Fiind o fire nestatornică are legături de dragoste cu mai multe femei ,dintre care și cu poeta și autoarea Gabriela Melinescu. În 1982 se căsătotește cu Dora- Tudorița Tărâță. Toate doamnele din viața poetului, scriitorului și eseistului Nichita Stănescu, îl inspiră în scrierile sale.
Activitatea literară bogată îi aduce multe premii și distincții:
1964-Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de poezii ”O viziune a sentimentelor ”.
1969- Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul ”Necuvințele”.
1972-Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de eseuri ”Cartea de recitire”.
1975-Premiul Uniunii Scriitorilor pentru antologia ”Starea poeziei ”.
1975- Premiul Internațional ”Gottfried von Herder ”.
1978- Premiul ”Mihai Eminescu ” al Academiei Române pentru volumul de poezii ”Epica Magna”.
1982- Premiul ”Cununa de Aur” al Festivalului international ” Serile de poezie de la Strunga ”. (Macedonia-Iugoslavia)
Este ales membru al Academiei Române post-mortem.
Scriitorul Eugen Barbu în ”O istorie polemică și antologică a literaturii române de la origini până în prezent ” editată în 1975, îl descrie după cum urmează:
” În acest bâlci al deșertăciunilor care este poezia, peisajul nostru liric ar fi lipsit de unitate fără prezența lui Nichita Stănescu. Lângă răzvrătitul Ion Gheorghe, gânditorul melencolic Ioan Alexandru și jongleri ai cuvintelor ca Sorescu și Dimov, iată un paranimf blond de la Vizanț, poet limbut, plin de amenințări, gelos pe orice laudă ce-I scapă, încărcat de diplomații ca o Triplă Alianță, adolescent firav, îmbătrânit în imaginea purității, de un talent remarcabil și de un meșteșug și mai și. Ca și autorul lui Iona are adoratori fanatici,discipoli și exegeți neândurați, ce nu suferă contrazicerea. De fapt, nu trebuie dată nici o bătălie în jurul operei sale, pentru că ea este limpede,străvezie, încărcată doar de artificii copilărești, ici și colo, iute depistabile pentru un ochi agil. Desfoliată de excesele arbitrare cu iz filosofic, de o răceală impusă de tehnicieni ce au denaturat-o, poezia lui Nichita Stănescu rezistă –vremii.”
Nichita Stănescu este considerat unul dintre cei mai importanți scriitori de limbă română, el aparține neomodernismului românesc dintre anii 1960-1970. Poetul activează la revistele ” Tribuna ” din Cluj și ”Gazeta literară” în 1957. Între 1957-1958 este corector și redactor la secția de poezie a ”Gazetei literare” aflată sub îngrijirea lui Zaharia Stancu, în 1960 îi apare volumul de debut ”Sensul iubirii”. În 1965 publică la Editura Tineretului, volumul ”11 elegii” . 1967 este anul în care Nichita Stănescu își publică trei volume ” Roșu vertical”, ”Antologia Alfa”, și ”Oul și sfera”, în 1969 îi ies de sub tipar ” Necuvintele” pentru care primește Premiul Uniunii Scriitorilor și ” Un pământ numit România”. În 1969 este numit redactor –șef al revistei ”Luceafărul” unde lucrează împreună cu Adrian Păunescu. Anul următor publică volumul ” În dulcele stil clasic” și cea de a doua antologie. Între 1970-1973 este redactor-șef la revista România literară condusă de Nicolae Breban. Nu putem să nu amintim și de traducerile literare pe care le-a avut în 1971, în fosta Iugoslavie, unde i se traduce volumul ” Belgradul în cinci prietenii” și ”Nereci” (Necuvintele). În 1973 publică o antologie cu poezii de dragoste ”Clar de inimă”, ”Starea poeziei”. Anul 1977 este un an ce îi schimbă radical viața. În noaptea de 4 martie 1977, Nichita Stănescu era împreună cu prietenul lui cel mai apropiat, dar cutremurul îi desparte în mod tragic. În încercarea de al salva pe prietenul său Nicolae Ștefănescu,Nichia este rănit de un zid ce s-a prăbușit, în urma fatidicului cutremur, Nichita suferă un șoc dar și o paralizie a părții stângi a corpului. Se vindecă parțial, scriitorul rămânând totuși cu sechele . Tot din această perioadă partial devine dependent de alcool. Acest viciu, nu îi creia poetului acea beție inevitabilă ci , o luciditate aproape nefirească și o efervescență artistică care îl conducea spre culmi ale genialității. Aceste efecte ale bețiilor scriitorului sunt desdescrise de către apropiații lui Nichita Stănescu. Factorul alcool cel care îi creia scriitorului acea genialitate, dar viciul i-a fost însă fatal. La 9 decembrie 1983, Nichita Stănescu a fost învitat la nunta unor prieteni la Turnu Severin aici a consumat alcool în exces, fapt pentru care a suferit o criză puternică de ficat, care a fost foarte gravă. Pe 12 decembrie este dus cu salvarea la Spitalul Fundeni unde a doua zi pe 13 decembrie, Nichita Stănescu pierde lupta cu viața, la vârsta de 50 de ani . Ultimile cuvinte ale poetului au fost : ”respir,doctore,respir”.
EMOȚIE DE TOAMNĂ
A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd uneori,
că ori să-mi crească aripi ascuțite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi strain
și el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.
Și atunci mă apropii de pietre și tac,
iau cuvintele și le-nec în mare.
Șuier luna și o răsar și o prefac
într-o dragoste mare.
Poetul este înhumat în Cimitirul Bellu, alături de ceilalți artiști: scriitori,poeți,pictori,sculptori etc…

Gigica Ivonette Peptănaru