AMINTIRI DIN GIURGIU DE ODINIOARĂ – „Nu-i nimic. A trecut aeroplanul!”

Intr-o dimineata de vara,cand soarele abia se ridica pe cer dar trimitea deja raze ca niste sulite de foc,am iesit pe poarta cu picioarele goale in iarba plina de roua si flori de camp din fata curtii.Pana sa treaca vreun prieten de joaca,m-am apucat sa trag niste „lumanari” cu o minge de cauciuc,din ce in ce mai sus,pana in inaltul cerului,si de fiecare data masuram distanta la care a cazut mingea ,folosind unitatea de masura „doi pasi la metru”.
Dupa un timp mi-a venit ideea sa adun niste pietricele,sa marchez un cerc pe iarba si sa vad de cate ori cade mingea in acest perimetru.
Dar n-am apucat sa-mi pun ideea in practica,fiindca deodata „se desprinde larg un zvon/departat si monoton”,un vuiet infundat ,care crestea in intensitate si cuprindea toata valea. Am crezut ca vine vreun tren de la Bucuresti si ca voi vedea primele vagoane de marfa incarcate cu recuzita pentru Balciul Anual care se organiza in Bariera Ghizdarului si care atingea apogeul de Sfanta Marie.De aceea am rupt-o la fuga spre calea ferata,dar nici gand de tren,am vazut un avion „mare cat casa”,cu doua randuri de aripi,care se apropia vertiginos de-a lungul caii ferate la mica inaltime,iar cand a ajuns in dreptul casei noastre a facut un viraj pe dreapta intr-un zgomot asurzitor,de fugeau toate orataniile din curtile oamenilor speriate, care-incotro.
Am luat-o la goana prin curte si am iesit pe cealalta poarta ,ce dadea spre calea ferata care ducea la Videle si am urcat taras-grapis terasamentul caii ferate mai inalt cu vreo 10 metri,pentru a prinde din nou avionul. Cu mainile streasina la ochi l-am vazut cum se indeparta si devenea din ce in ce mai mic,cat un porumbel,apoi cat un bondar,pana a disparut complet in zare,catre Padurea Balanoaia.
Nici nu observasem ca in spatele meu venise o fata din vecini,care m-a intrebat speriata ,in soapta ,”ce-a fost asta” si i-am raspuns cu gandul la o poezie a lui Geoge Toparceanu : „Nimic. A trecut …aeroplanul!”.Am privit-o cu simpatie si interes,abia acum imi dadeam seama ca mai crescuse,si chiar semana cu o colega de la scoala care cantase la serbarea de sfarsit de an cantecul acela frumos „La Oglinda „,dupa poezia lui George Cosbuc.
S-a uitat lung la mine si a inteles ca din acea zi voi sti sigur ce sa raspund celor care ma vor intreba ce vreau sa ma fac cand voi fi mare!

ANTON GHEORGHE